Categorie: Gânduri

  • Nu cred în coincidențe. Cred în Universul care-ți comunică indicii.

    Nu cred în coincidențe. Cred în Universul care-ți comunică indicii.

    Nu cred în coincidențe. De niciun fel: mari/mici, plăcute/neplăcute, roz/sidefate.

    Cred în Universul care-ți comunică indicii.

    Acum câțiva ani, la scurtă vreme după ce bunicul meu a murit din cauza unei boli neiertătoare, l-am visat. Nu era unul din acele vise vagi, părea limpede și real.

    Eram pe bancă, în fața blocului unde am copilărit. Venisem fericită să-i prezint prietenul meu.

    Mult timp m-am întrebat de ce aveam senzația că l-am mai văzut pe Liviu, deși nu-l cunoșteam. Îmi părea așa familiar… Până când mi-am amintit de vis.

    Avea exact fizionomia lui. Țin minte că m-am trezit și mă întrebam oare cine este.

    Bunicul meu ne-a mângâiat și ne-a zis: „Copilași, dacă voi sunteți fericiți, eu sunt fericit. Să vă iubiți și să vă înțelegeți, asta e cel mai important!”

    Am înțeles că nimic nu e întâmplător.

     

     

  • Într-o discuție cu Timpul, l-am rugat să nu se mai grăbească. Mi-a răspuns că și el are timpul lui.

    Într-o discuție cu Timpul, l-am rugat să nu se mai grăbească. Mi-a răspuns că și el are timpul lui.

    Ne lamentăm de lipsa lui, dar îl pierdem tocmai pentru că nu știm să-l folosim.

    Și eu am senzația că timpul e prea scurt pentru câte îmi propun să fac într-o anumită zi. Sau că Timpul mai adaugă un an vârstei mele fără să mă întrebe dacă am reușit să realizez ceva în acel an.

    În toată agitația asta, economică, politică, socială sau cum vrea ea să fie, cineva trece nepăsător fără să ofere tronul triumfătorului: Timpul.

    De ce ne amintim cu drag de copilărie? Cum de atunci nu aveam impresia că timpul trece fulgerător? Pentru că nu ne propuneam nimic. Luam totul ca atare. Și ne bucura orice. Acum ne enervează orice…

    Îmi amintesc cu același drag de copilăria mea. Mă găseau la bunici în moțul lemnelor, tundeam toate păpușile la zero. O chinuiam pe mătușa mea să-mi citească aceeași poveste în fiecare seară. Iar când obosea și sărea anumite fraze, nu conteneam să o cert că nu a zis corect.

    Iată de ce atunci timpul nu trecea repede. Nu-ți cerea nimeni nimic altceva decât să mănănci tot din farfurie, să te porți respectuos cu oamenii, să fii cuminte la joacă. Și să nu te mai urci pe lemne 😀

    Atunci nu știai că trebuie să muncești să-ți faci o carieră, să nu-ți deschizi sufletul în fața oricui, să-ți plătești factura care mâine are scadența etc.

    Nu exista în limbajul nostru propoziția „N-am timp!” Deși corectă gramatical, îi contest sensul pentru că noi nu suntem posesorii timpului.

    Acum există. Și alarmant este că nu avem timp pentru noi, pentru sănătatea noastră, pentru activitățile care ne mângâie sufletul, și nu orgoliul.

     

    Dar și Timpul are timpul lui.

     

     

     

  • Cum reacționează românu’ când apare Iphone-ul

    Cum reacționează românu’ când apare Iphone-ul

    Prizonierii tehnologiei. Ăștia suntem! Măi, oameni buni, atâta haz de știrea asta nu am întâlnit decât în ’89, când l-au mumificat pe Ceaușescu. Și, atenție, atunci încă nu mă hotărâsem dacă să mă nasc sau nu…

    Nu mai contează nimic de când s-a lansat individul ăsta. A captivat chiar și atenția celor mai pretențioși oameni din țara noastră. Ce spui? A venit ora prânzului? Nooo, ham, cum latră câinii ardelenilor. No ham Iphone 6 acum. E bine și dacă nu mănânc la ora de prânz.

    Ce să zic? Parcă nu aș face prea mare uz de tastatura asta care, oricum, de azi înainte se va simți cam frustrată. Auzi…care-i ăl mai tare ca Iphone 6!? Să iasă în față!

    Până și Luceafărul s-a depersonalizat și a devenit Luceafăr în fața unui asemenea colos!!! Unde mai pui că pe noi, femeile, ne-a scăpat de toate grijile: spală, calcă, are cuvintele la el. Intuiește ireproșabil ce vrei să scrii, îți citește facturile ca nu cumva să le citești tu și să te îngrozești. 🙂 Îți plătește taxele și impozitele chiar și când nu le datorezi statului. „Mașinărie” precaută.

    Te anunță din timp dacă vine soacra, să știi când începi curățenia. Te lasă fără cuvinte când moare bateria…

    Dacă nu avem pe ce da bănuții noștri munciți, iată-l!

     

    Cu un Nokia 6210 e jenant…nu-i așa?

     

     

     

  • O enigmă a istoriei: Boala Celor ce Ard

    O enigmă a istoriei: Boala Celor ce Ard

    Zilele trecute, răsfoind o carte care prezintă trecutul omenirii…altfel,ochii mei au rămas ațintiți asupra subiectului de care vă voi povesti în cele ce urmează. Focul Sfântului Anton sau ergotismul gangrenos, așa cum mai este numită Boala Celor ce Ard, a rămas în istorie ca una dintre bolile îngrozitoare care au măcinat populația secole întregi.

    Apărută în secolul al X-lea la Paris, afecțiunea genera manifestări halucinante, greu de închipuit. După ce se înnegreau, existau situații când persoanelor afectate li se desprindeau pur și simplu membrele de trup. Pe lângă acestea, puteau prezenta convulsii, amețeli, spasme.

    Boala a fost extrem de gravă și a curmat mii de vieți, la Paris fiind chemată pentru a salva orașul Sfânta Genoveva. În 1311, aceasta epidemie pariziană s-a stins datorită ei, o biserică din Paris purtându-i de atunci numele.

    De ce Focul Sfântului Anton? Pentru că în secolul XI, după ce moaștele Sfântului Anton l-au vindecat pe fiul seniorului de la Valloire, tatăl și fiul au înființat Ordinul Sfântului Anton, cu scopul de a-i ajuta pe cei afectați.

    Trecând peste alte amănunte, nu am putut să nu remarc o frază „Se întâmpla, uneori, ca un bolnav să-și piardă un picior sau o mână în cursul transportului.”… Wordless.

    În fine. Am uluitoarea fire de a mă gândi zile întregi la un subiect care mă marchează. În mintea mea se produce un șir lung de comparații: trecut-prezent. Nu pot să nu observ că omul a rămas același într-o privință…

    Nu puțini au fost așa-numiții „oportuniști ai bolii”, care se dădeau victime doar pentru a primi pomană, mai ales în spitalele Ordinului Sfântului Anton.

    Totuși, ce a dus la apariția acestei boli dezastruoase? Bineînțeles, și atunci existau guri care aruncau mingea în terenul blestemelor, al posedării de către diavol. Într-un final, s-a descoperit principala cauză: folosirea în alimentație a cornului secarei.

    Știința a evoluat, într-adevăr, însă și afecțiunile s-au multiplicat. Sau existau și înainte, dar dispuneam de prea puține cunoștințe pentru a le recunoaște.
    Cert este că nu știm răspunsul tuturor întrebărilor și nici toate întrebările care necesită răspuns.

    Dar suntem datori să muncim pentru asta!