Categorie: Gânduri

  • Paradoxul invatamantului: sa ceri logica elevilor cand ii fortezi sa memoreze mecanic

    Paradoxul invatamantului: sa ceri logica elevilor cand ii fortezi sa memoreze mecanic

    Paradoxul invatamantului: sa ceri logica elevilor cand ii fortezi sa memoreze mecanic

    Mă uit stupefiată la reacțiile apărute după gafa elevilor la evaluarea națională 2016. Ca întotdeauna, suntem poporul care contestă tot, judecă tot, niște „hateri” veritabili, dar fără soluții reale la anumite probleme din sistem…

    Cum să ceri logică unor elevi obișnuiți să li se spună cum să deschidă cartea la pagina 30? Cum să ai pretenția să fie capabili de a crea conexiuni și a desprinde concluzii realiste când întreg sistemul de învățământ public se bazează pe predare-memorare?

    Situația de acum e un exemplu de eșec brutal al statului, al strategiei de investiție în capitalul uman. Rezultatul este un popor transformat în absorbant involuntar al tuturor informațiilor, fără gândire logică, fără putere de selecție.

    Un popor ușor de manipulat…

    Din moment ce:

    • materia nu este interdisciplinară
    • nu creează conexiuni cu realitatea
    • nu solicită gândirea analitică a elevilor, ci abilitatea de memorare
    • nu se bazează pe explorarea informațiilor
    • nu se bazează pe asocieri (cum este, în cazul acesta, asocierea informațiilor cu o imagine-grafic)

    cum să pretinzi ca elevii să aibă o logică bine pusă la punct?

    Haideți să revenim la cât de mult investește statul român în educație! Să luăm cheltuielile publice pe categorii (exprimate ca % din PIB).

    Paradoxul invatamantului
    sursa: http://data.imf.org/?sk=5804C5E1-0502-4672-BDCD-671BCDC565A9

    Pe scurt, iată pe ce loc se află cheltuielile cu educația: 5.

    Deci, pe o scală de la 1 la 10, statul primește NOTA 5 în materie de investiții în capitalul uman.

    Capitalul uman înseamnă nu numai educație, ci și sănătate (Robert J. Barro, „Education and Economic Growth”, Harvard University, 2013).

    Cum stăm la capitolul sănătate? Tot bine-locul 4.

    Asta înseamnă măsuri populiste. Să redirecționezi cheltuielile publice acolo unde nu trebuie (vezi mărirea pensiilor- categoria social protection), respectiv către cheltuieli publice neproductive (care nu susțin creșterea economică), și să reduci din cele productive ( cum sunt cheltuielile cu educația, cu sănătatea).

    Și cum ar putea statul să investească în capitalul uman? De exemplu, prin diverse programe ale Guvernului care susțin educația și sănătatea și care pregătesc încă din școală viitorii actori pe piața forței de muncă (Case, Fair și Oster, 2012).

    Prin susținerea educației pentru cei din familii defavorizate. Mexicanii s-au gândit bine și au creat în ’97 un program denumit Progresa. În prezent, Prospera…

    DAR…dacă decidenții statului nu conștientizează asta, e cazul să ne implicăm NOI și să aducem NOI în fața lor proiecte solide.

    Termin povestea cu un citat, convingător, sper:

    În dezvoltarea economică, educația și sănătatea sunt obiective de bază (Todaro și Smith, 2011)

  • Cum joacă ai noștri fotbal

    Cum joacă ai noștri fotbal

    Cum joacă ai noștri fotbal:

     

     

  • Români prin Germania

    Români prin Germania

    Săptămâna trecută au fost niște români prin Germania. Soțul în delegație, soția cu el, dacă tot s-a ivit ocazia.

    La plecare, în aeroportul nostru, le era cam teamă să nu se spargă sticluțele de parfum și alte produse mai firave din bagajul de cală. Nu de alta, dar…știți voi…România, aeroport, grijă…

    El avea laptopul în husă. Ea, rucsacul lui mare, că al ei era micuț și neîncăpător (își luase iar cărți să citească-n avion, ca data trecută, când a dormit tot drumul). Ea…puțin mai paranoică, de când i s-a furat laptopul din mână, mai demult, pe stradă. Ținea rucsacul în față, de i se vedea doar zona de la genunchi în jos, și se mai uita din când în când în stânga și-n dreapta.

    Se urcă-n avion, decolează, zboară lin ca pasărea măiastră, lui i se-nfundă o ureche.

    Nu mâncaseră seara, gândindu-se că oricum vor mânca în avion. Calculele lor erau corecte, doar că în avion li s-a adus un baton de pâine lung de 6 cm. Mă rog, și mai puteau lua apă, cafea, ceai. Erau obișnuiți cu altă companie aeriană, unde se hrăneau și pentru ziua următoare.

    Aterizează. Drumul de la avion până la ieșire din aeroport foarte bine dirijat, atât de bine încât, obișnuiți cu dezorganizarea din țara lor, s-au pierdut.

    În fine. Și-au revenit, au luat autobuzul și au ajuns la hotel la ora 9:30. Pentru că se elibera la 14 camera (făceau curățenie, nu glumă), și-au lăsat bagajele într-un compartiment special, au închis, ea și-a luat rucsăcelul mic, cel de plimbare, și au mers să cutreiere împrejurimile.

    Ea, bineînțeles, tot cu rucsacul în față și cu ochii-n patru. ”Aici nu mai ești în România!”, îi spune el blând, ca s-o liniștească.

    Auzind asta, își pune rucsacul la spate și pornesc amândoi semeți la plimbare.

    Pe scurt, călătoria s-a desfășurat între serviciul lui și vizitarea unor obiective turistice: Poarta Brandenburg, grădina zoo (e celebră, reproduce habitatul viețuitoarelor), Zidul din Berlin ( ce-a mai rămas), Berlin Tower etc.

    Totuși, ea s-a împiedicat din nou de magazine. Nu a avut de ales, a trebuit să intre.

     

    În toată călătoria, câteva momente și aspecte i-au marcat, iar unele i-au amuzat.

    Primul. Nu trebuie să fii de aceeași naționalitate pentru a empatiza. Sentimentele nu se transmit prin cuvinte.

    Se întorceau de la plimbare, într-una din zile. În metrou, amândoi stăteau pe scaun, glumeau și-și împărtășeau reciproc impresiile în urma celor văzute.

    La o stație, urcă un cuplu mai în vârstă. Ei se ridică de pe scaun și îi permit cuplului să se așeze. ”Thank you, thank you so much!”. Și nu era o mulțumire formală, se simțea că apreciază, ca atunci când cineva îți dă un pahar cu apă după 2 zile de mers în deșert.

    Femeia își așază capul pe umărul lui și ușor,ușor, îi curg câteva lacrimi. Personajul feminin din povestea noastră se uită la ea și se întristează. Când se apropie stația unde personajele noastre trebuie să coboare, ea se uită către femeia mai în vârstă care plângea necontenit, îi strânge mâna mângâietor, dar nu-i zice nimic. Primește, în schimb, un zâmbet larg, de om bun la suflet.

     

    Al doilea. Ordine și disciplină. Oriunde mergeai. Nici picior de câine vagabond, nici urmă de hârtii aruncate sau de mizerie.

    Clădirile mari impuneau respect, dar nu erau stridente. În anumite zone, fiecare clădire sau construcție se încadra în arhitectura locală, fără să iasă vizibil din stil.

     

    Al treilea. Dacă ți-ai uitat ceva la un restaurant, nu te teme, cineva va avea grijă!

    Merg veselii noștri să mănânce la un restaurant și aleg o masă în aer liber. Era seară, aveau cu ei și aparatul foto.

    Discuții intense pe teme politico-economice, tehnologice, atât de intense, încât la plecare și-au uitat aparatul foto pe scaun.

    După 5 minute de mers, el se uită pe harta de pe telefon să verifice dacă merg în direcția bună. ”Nevastă, aparatul!!!”. Și fuge repede, auzind pe drum un uimit ”Te aștept aici!”.

    Doi polițiști, care se aflau la 2 m de ei, se alarmează puțin și se uită către el cum fuge, zicând, probabil, ce ficat are. Dar văzând-o pe ea calmă, și-au dat seama că era imposibil să fugă de ea.

    Se întoarce cu aparatul și spune: ”Îl luase un chelner. Nu mi l-a dat până nu i-am demonstrat că e al meu…”

     

    Al patrulea. El o roagă pe ea să privească amândoi râul de lângă hotel, seara, dar ea refuză: ” Eu zic să nu riscăm! Ție ți s-a-nfundat o ureche. Dacă-mi mai cad și mie ochelarii în apă…”

     

    Și ar mai fi multe de povestit, dar ați ghicit deja: personajele suntem noi! 🙂

     

  • Cum am ajuns să mă droghez cu note la școală

    Cum am ajuns să mă droghez cu note la școală

    Copilul din imagine era plin de viață. Energic, dar ascultător și creativ. Copilul din imagine sunt eu, omul ce a ajuns să se drogheze cu note, împins de un sistem bolnav care comercializează un drog numit estetic PERFORMANȚĂ.

    Nu mi-a plăcut la grădiniță. Mă îngrozea ideea că TREBUIE să tocesc niște poezii pe care le percepeam ca fiind plictisitoare.

    Grădinița la oraș, școala generală la țară, acolo unde părinții locuiau și își construiseră niște afaceri. O școală de unde plecau către oraș mulți copii buni la materii precum fizică și matematică.

    Clasele 1-4 mi-au plăcut datorită primei învățătoare, care, de altfel, m-a făcut să iubesc matematica.

    Detestam religia, deși Îl iubeam pe Dumnezeu. Îmi spuneam că religia ar trebui să ne învețe să fim mai buni, să ne ajutăm, să nu judecăm, să ne respectăm părinții, să avem fericirea ca principală destinație și să nu ne înșelăm semenii pentru hârtiile alea denumite plastic ”bani”. Dar, în schimb, eram sancționați că nu știam când a venit Moise pe lume.

    Clasele 5-8 m-au definit în fața competiției. Eram deja mutată într-o clasă unde simțeam că sunt nevoită să devin mult mai bună, unde profesori pe care îi avusese și tatăl meu mă testau să vadă dacă eram sau nu inteligentă ca el. Iar încurajările mă făcuseră să prind gustul competiției…

    Observasem că o fată era apreciată de toți profesorii pentru disciplina și conștiinciozitatea ei. Și eu o apreciam. Am fixat-o ca reper și mi-am impus să o depășesc.

    M-am transformat fără să sesizez într-un elev care-și elimină prin tehnici psihologice competitorii. Îmi savuram notele performante, dar nu mă întrebam cum se simte celălalt față de mine. Eram victorioasă.

    Felul în care mergea sistemul de învățământ (și merge) mă forța să gândesc egoist.

    La finalul perioadei, reușisem ce mi-am propus. Devenisem emblema școlii. Nu știu dacă din vanitate sau din dorința de dezvoltare personală. Uneori, răspunsul cel mai apropiat de realitate mi se pare trist…

    A urmat examenul de capacitate. Terminasem clasele 5-8 cu media 9,97. Visam să mă droghez din nou cu note, dar ultimul examen m-a trezit puțin la realitate.

    8.80 la geografie era o notă bună, dar pentru mine, o dramă. Nu mai aveau nicio relevanță 10 la mate și 9 la română. Mă consideram un om care nu a reușit să-și atingă „țelul”.

    Reacțiile ulterioare examenului m-au făcut să percep situația mai dramatic decât o priveam eu deja. Mi-am dat seama ce așteptări aveau în special profesorii de la mine. Câțiva m-au întrebat ce s-a întâmplat cu mine la geografie. Alții mă felicitau pentru rezultate și atât. Mă gândeam atunci dacă cineva își poate imagina presiunea la care sunt supusă.

    Mi-am spus că o să mă intereseze mai mult cultura generală, și mai puțin performanța de moment.

     

    A fost suficient să vină liceul și să simt din nou miros de competiție încurajată.

    Liceul m-a transformat în mașinăria perfectă pentru mediul corporatist, dar nu ca elementul cheie din el: un om muncitor, obedient, absorbant involuntar al tuturor informațiilor, fără putere de selecție.

    Avusesem din nou ”norocul” să fiu în cea mai bună clasă, în liceul aflat pe locul 3 la nivel de județ. Presiunea asupra mea era și mai mare, pentru că exista, oarecum, ideea că elevii veniți din mediul rural le vor aduce niște note umflate.

    Am plâns la început, pentru că-mi era teamă de perioada de sevraj. Știți voi,momentul ăla când te droghezi cu note și ți-e teamă să nu rămâi fără ele…

    Am reușit, totuși, să revin printre primii. Cu mari sacrificii. M-am gândit să nu mai pun atâta suflet, dar să părăsesc turma însemna să-mi asum riscul de a fi marginalizată de sistemul ăsta de care tot scriu.

    Aveam teme colosale, pe care timpul nu-mi permitea să le termin mereu. Mai scriam în pauze. Îmi formasem o strategie de învățare rapidă, cu ajutorul căreia învățam unele lecții în pauză. Pot spune că este unul dintre puținele lucruri pozitive pe care mi le-a dăruit acest sistem.

    Presiuni, olimpiade, teroarea notelor, competiție acerbă, materii multe și inutile, volum peste puterile noastre.

    Bun. Am terminat liceul cu 9.79. Când mă gândesc acum la cât de mândră eram de performanța mea, îmi plâng de milă…

    A venit BAC-ul. Am prins exact anul cu cele mai dezastruoase rezultate din ultimii ani. Din nou, am învățat până la epuizare în goana nebună după note. Și nu am reușit decât să pun în oglindă situația de la capacitate:7.90 la ultimul examen-biologie (am ceva cu 9 și 7, asta e clar), 10 la română, 9.65 la matematică.

    Iarăși, ”dezamăgisem” așteptările, însă recunosc că am fost felicitată pentru celelalte rezultate.

    Credeți că m-am schimbat la facultate? 🙂 Nu… Și eu am rămas ca sistemul: de neclintit. 

    Aici nu visam doar note, visam că, la sfârșit, voi deveni un specialist în domeniul meu și voi merge la interviu încrezătoare că sunt capabilă să fac ceva. Și voi avea nu doar satisfacția asta, ci și cea materială. Rezultatul a fost ca la unul din interviuri să mi se aprecieze cu 900 de lei toată munca celor 15 ani de școală…

    Prin urmare, realitatea m-a înșelat. Mi-am dat seama că nota 10 înseamnă, de fapt, nota 0 pe piața reală. Pentru că nota 10 o primești într-un sistem cu zeci de ani în urma cerințelor de pe piață…

     

    M-am schimbat târziu, la master. Aici am învățat atât cât să nu plătesc taxă. Deci mi-am tratat dependența de note. Acest sindrom hrănit nu numai de ambițiile personale ale unui elev, ci și de mulți dintre cei care-l pregătesc pentru viață.

    Observați că în tot ceea ce am scris nu am dat vina pe profesori. De multe ori, îi blamăm fără să ne gândim că și ei sunt produsul unor vremuri trecute și poate chiar mai dure decât cele actuale. Sunt, ca și noi, victime ale sistemului dezorganizat.

    De aceea, cred într-o colaborare profesori-elevi pentru schimbarea despre care vorbim necontenit.

    Am rămas cu multe întrebări. Câteva dintre ele:

    1. De ce mai vorbim de libertatea de a alege și de drepturile noastre, când nu avem voie să comentăm ce ni se oferă?
    2. De ce nu sunt consiliat de nimeni înainte de a-mi alege facultatea, să observe spre ce am înclinație?
    3. De ce să nu aleg eu ceea ce-mi doresc să învăț?
    4. De ce din copil creativ mă transform în adult robotizat?
    5. De ce să fiu marginalizat dacă nu am note bune ca alții?
    6. Când se curăță sistemul de o asemenea mentalitate și când sunt ascultați și ajutați și cei care nu au reușite? Poate ascund niște drame…
    7. De ce mă împinge sistemul să mă concentrez pe greșeli, și nu pe părțile bune, subliniindu-mi greșelile cu roșu?
    8. Când vom gândi în stil Montessori, de exemplu?

     

    La unele, din păcate, încă nu am răspunsuri…

     

     

     

     

  • Șef versus Lider. Discursul lui Napoleon Bonaparte care face diferența

    Șef versus Lider. Discursul lui Napoleon Bonaparte care face diferența

    Sunt numeroase discuții pe tema diferenței dintre un șef (manager) și un lider, iar deosebirile pornesc din mai multe puncte de vedere.

    Citeam zilele trecute ”Discursuri care au schimbat lumea”, de Simon Sebag Montefiore. M-a captivat, printre altele despre care voi scrie pe parcurs, discursul de adio al împăratului Franței, în care-și arăta respectul față de sacrificiile soldaților.

    Nu toți oamenii sunt născuți pentru a fi lideri. Și partea proastă este că nu-și dau seama de asta și rămân ani de zile într-o funcție managerială, în care se plâng că lucrurile nu merg în direcția planificată.

    Pe deasupra, ei identifică subalternii ca principalii vinovați de derularea eronată a procesului. Bineînțeles, fără să-și pună întrebarea dacă nu cumva e o ruptură în stilul managerial sau dacă ei sunt lideri în adevăratul sens al cuvântului.

    Iată discursul de adio al lui Napoleon Bonaparte:

    Soldați ai Vechii Gărzi, vă spun adio. Timp de douăzeci de ani, v-am însoțit constant pe drumul onoarei și al gloriei. În ultima vreme, dar și atunci când eram învingători, n-ați contenit să fiți modele de bravură și fidelitate. Cu asemeni oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Însă războiul ar fi fost interminabil; ar fi fost un război civil, spre și mai marea nenorocire a Franței.

    Am sacrificat, așadar, interesele mele în numele patriei;eu plec.

    Voi, prieteni ai mei, continuați să serviți Franța. Fericirea ei este unicul meu gând;va fi întotdeauna obiectul dorințelor mele! Nu îmi plângeți soarta; dacă am consimțit să mai trăiesc este pentru a slăvi în continuare gloria noastră; vreau să scriu despre mărețele lucruri pe care le-am înfăptuit împreună! Rămas-bun, copiii mei! Aș vrea să vă strâng pe toți la pieptul meu.

    Cum văd un șef care nu e și lider:

    • Nu știe să ofere suport moral echipei în momente critice;
    • Împarte sarcini subalternilor mai mult decât aceștia pot suporta, sarcini pe care șeful știe că nu le-ar putea duce la bun sfârșit;
    • Își asumă merite care nu i se cuvin și minimalizează eforturile subalternilor;
    • E transparent față de unii și se eschivează față de alții;
    • Nu știe și nu are fermitatea să-și apere echipa de presiunea celor superiori ierarhic.

    Și acum vin întrebările:

    Voi câți șefi ați întâlnit până acum? Și câți lideri?

    Dacă ați întâlnit doar un șef, nu ar fi rău să-i sugerați să citească, măcar ca sursă de inspirație, biografiile marilor conducători. Sigur vor găsi multe părți bune și multe exemple de conduită.