Copilul din imagine era plin de viață. Energic, dar ascultător și creativ. Copilul din imagine sunt eu, omul ce a ajuns să se drogheze cu note, împins de un sistem bolnav care comercializează un drog numit estetic PERFORMANȚĂ.
Nu mi-a plăcut la grădiniță. Mă îngrozea ideea că TREBUIE să tocesc niște poezii pe care le percepeam ca fiind plictisitoare.
Grădinița la oraș, școala generală la țară, acolo unde părinții locuiau și își construiseră niște afaceri. O școală de unde plecau către oraș mulți copii buni la materii precum fizică și matematică.
Clasele 1-4 mi-au plăcut datorită primei învățătoare, care, de altfel, m-a făcut să iubesc matematica.
Detestam religia, deși Îl iubeam pe Dumnezeu. Îmi spuneam că religia ar trebui să ne învețe să fim mai buni, să ne ajutăm, să nu judecăm, să ne respectăm părinții, să avem fericirea ca principală destinație și să nu ne înșelăm semenii pentru hârtiile alea denumite plastic ”bani”. Dar, în schimb, eram sancționați că nu știam când a venit Moise pe lume.
Clasele 5-8 m-au definit în fața competiției. Eram deja mutată într-o clasă unde simțeam că sunt nevoită să devin mult mai bună, unde profesori pe care îi avusese și tatăl meu mă testau să vadă dacă eram sau nu inteligentă ca el. Iar încurajările mă făcuseră să prind gustul competiției…
Observasem că o fată era apreciată de toți profesorii pentru disciplina și conștiinciozitatea ei. Și eu o apreciam. Am fixat-o ca reper și mi-am impus să o depășesc.
M-am transformat fără să sesizez într-un elev care-și elimină prin tehnici psihologice competitorii. Îmi savuram notele performante, dar nu mă întrebam cum se simte celălalt față de mine. Eram victorioasă.
Felul în care mergea sistemul de învățământ (și merge) mă forța să gândesc egoist.
La finalul perioadei, reușisem ce mi-am propus. Devenisem emblema școlii. Nu știu dacă din vanitate sau din dorința de dezvoltare personală. Uneori, răspunsul cel mai apropiat de realitate mi se pare trist…
A urmat examenul de capacitate. Terminasem clasele 5-8 cu media 9,97. Visam să mă droghez din nou cu note, dar ultimul examen m-a trezit puțin la realitate.
8.80 la geografie era o notă bună, dar pentru mine, o dramă. Nu mai aveau nicio relevanță 10 la mate și 9 la română. Mă consideram un om care nu a reușit să-și atingă „țelul”.
Reacțiile ulterioare examenului m-au făcut să percep situația mai dramatic decât o priveam eu deja. Mi-am dat seama ce așteptări aveau în special profesorii de la mine. Câțiva m-au întrebat ce s-a întâmplat cu mine la geografie. Alții mă felicitau pentru rezultate și atât. Mă gândeam atunci dacă cineva își poate imagina presiunea la care sunt supusă.
Mi-am spus că o să mă intereseze mai mult cultura generală, și mai puțin performanța de moment.
A fost suficient să vină liceul și să simt din nou miros de competiție încurajată.
Liceul m-a transformat în mașinăria perfectă pentru mediul corporatist, dar nu ca elementul cheie din el: un om muncitor, obedient, absorbant involuntar al tuturor informațiilor, fără putere de selecție.
Avusesem din nou ”norocul” să fiu în cea mai bună clasă, în liceul aflat pe locul 3 la nivel de județ. Presiunea asupra mea era și mai mare, pentru că exista, oarecum, ideea că elevii veniți din mediul rural le vor aduce niște note umflate.
Am plâns la început, pentru că-mi era teamă de perioada de sevraj. Știți voi,momentul ăla când te droghezi cu note și ți-e teamă să nu rămâi fără ele…
Am reușit, totuși, să revin printre primii. Cu mari sacrificii. M-am gândit să nu mai pun atâta suflet, dar să părăsesc turma însemna să-mi asum riscul de a fi marginalizată de sistemul ăsta de care tot scriu.
Aveam teme colosale, pe care timpul nu-mi permitea să le termin mereu. Mai scriam în pauze. Îmi formasem o strategie de învățare rapidă, cu ajutorul căreia învățam unele lecții în pauză. Pot spune că este unul dintre puținele lucruri pozitive pe care mi le-a dăruit acest sistem.
Presiuni, olimpiade, teroarea notelor, competiție acerbă, materii multe și inutile, volum peste puterile noastre.
Bun. Am terminat liceul cu 9.79. Când mă gândesc acum la cât de mândră eram de performanța mea, îmi plâng de milă…
A venit BAC-ul. Am prins exact anul cu cele mai dezastruoase rezultate din ultimii ani. Din nou, am învățat până la epuizare în goana nebună după note. Și nu am reușit decât să pun în oglindă situația de la capacitate:7.90 la ultimul examen-biologie (am ceva cu 9 și 7, asta e clar), 10 la română, 9.65 la matematică.
Iarăși, ”dezamăgisem” așteptările, însă recunosc că am fost felicitată pentru celelalte rezultate.
Credeți că m-am schimbat la facultate? 🙂 Nu… Și eu am rămas ca sistemul: de neclintit.
Aici nu visam doar note, visam că, la sfârșit, voi deveni un specialist în domeniul meu și voi merge la interviu încrezătoare că sunt capabilă să fac ceva. Și voi avea nu doar satisfacția asta, ci și cea materială. Rezultatul a fost ca la unul din interviuri să mi se aprecieze cu 900 de lei toată munca celor 15 ani de școală…
Prin urmare, realitatea m-a înșelat. Mi-am dat seama că nota 10 înseamnă, de fapt, nota 0 pe piața reală. Pentru că nota 10 o primești într-un sistem cu zeci de ani în urma cerințelor de pe piață…
M-am schimbat târziu, la master. Aici am învățat atât cât să nu plătesc taxă. Deci mi-am tratat dependența de note. Acest sindrom hrănit nu numai de ambițiile personale ale unui elev, ci și de mulți dintre cei care-l pregătesc pentru viață.
Observați că în tot ceea ce am scris nu am dat vina pe profesori. De multe ori, îi blamăm fără să ne gândim că și ei sunt produsul unor vremuri trecute și poate chiar mai dure decât cele actuale. Sunt, ca și noi, victime ale sistemului dezorganizat.
De aceea, cred într-o colaborare profesori-elevi pentru schimbarea despre care vorbim necontenit.
Am rămas cu multe întrebări. Câteva dintre ele:
- De ce mai vorbim de libertatea de a alege și de drepturile noastre, când nu avem voie să comentăm ce ni se oferă?
- De ce nu sunt consiliat de nimeni înainte de a-mi alege facultatea, să observe spre ce am înclinație?
- De ce să nu aleg eu ceea ce-mi doresc să învăț?
- De ce din copil creativ mă transform în adult robotizat?
- De ce să fiu marginalizat dacă nu am note bune ca alții?
- Când se curăță sistemul de o asemenea mentalitate și când sunt ascultați și ajutați și cei care nu au reușite? Poate ascund niște drame…
- De ce mă împinge sistemul să mă concentrez pe greșeli, și nu pe părțile bune, subliniindu-mi greșelile cu roșu?
- Când vom gândi în stil Montessori, de exemplu?
La unele, din păcate, încă nu am răspunsuri…
