Ne lamentăm de lipsa lui, dar îl pierdem tocmai pentru că nu știm să-l folosim.
Și eu am senzația că timpul e prea scurt pentru câte îmi propun să fac într-o anumită zi. Sau că Timpul mai adaugă un an vârstei mele fără să mă întrebe dacă am reușit să realizez ceva în acel an.
În toată agitația asta, economică, politică, socială sau cum vrea ea să fie, cineva trece nepăsător fără să ofere tronul triumfătorului: Timpul.
De ce ne amintim cu drag de copilărie? Cum de atunci nu aveam impresia că timpul trece fulgerător? Pentru că nu ne propuneam nimic. Luam totul ca atare. Și ne bucura orice. Acum ne enervează orice…
Îmi amintesc cu același drag de copilăria mea. Mă găseau la bunici în moțul lemnelor, tundeam toate păpușile la zero. O chinuiam pe mătușa mea să-mi citească aceeași poveste în fiecare seară. Iar când obosea și sărea anumite fraze, nu conteneam să o cert că nu a zis corect.
Iată de ce atunci timpul nu trecea repede. Nu-ți cerea nimeni nimic altceva decât să mănănci tot din farfurie, să te porți respectuos cu oamenii, să fii cuminte la joacă. Și să nu te mai urci pe lemne 😀
Atunci nu știai că trebuie să muncești să-ți faci o carieră, să nu-ți deschizi sufletul în fața oricui, să-ți plătești factura care mâine are scadența etc.
Nu exista în limbajul nostru propoziția „N-am timp!” Deși corectă gramatical, îi contest sensul pentru că noi nu suntem posesorii timpului.
Acum există. Și alarmant este că nu avem timp pentru noi, pentru sănătatea noastră, pentru activitățile care ne mângâie sufletul, și nu orgoliul.
Dar și Timpul are timpul lui.
